
O adolescentă din Iași a scris o cronică la Cravata galbenă într-o revistă de liceeni. Nu a atacat filmul. Nu a jignit pe nimeni. A interpretat simboluri, a legat teme, a încercat să înțeleagă sensul unui final. În loc de dezbatere, s-a trezit în mijlocul unui lanț de presiuni: cereri de eliminare a unor pasaje, ridicări de ton, amenințări voalate cu avocați. Primul mesaj transmis redacției a fost un „ordin” de ștergere, articolul fiind considerat „o catastrofă”. Pentru un părinte, întrebarea devine inevitabilă și inconfortabilă: ce ar fi făcut copilul meu în locul acelui copil? Ar fi rescris „ca să nu fie scandal”, ar fi refuzat și ar fi dus singur greul unui conflict disproporționat, ar fi șters textul cu totul? Și, mai ales, cum se explică faptul că, în România, reacția instinctivă la vocea unui adolescent rămâne – prea des – încercarea de a o reduce la tăcere, nu de a o înțelege?
Actualitate• Citește știrea pe totuldespremame.ro